În ultimii ani, cuvântul traumă apare peste tot. În articole, pe rețelele sociale, în conversații, în podcasturi. Se vorbește mult — poate chiar prea mult — despre traumă, vindecare, copil interior, răni emoționale.
Pentru mulți oameni, această avalanșă de informații a creat un efect neașteptat: o formă de respingere.
Un fel de oboseală sau chiar „alergie” față de subiect.
În loc să stârnească curiozitate și deschidere, cuvântul traumă ajunge uneori să provoace iritare, scepticism sau judecată — mai ales față de cei care aleg să își privească rănile și să lucreze cu ele.
Ca și cum vindecarea ar fi devenit un moft, o exagerare sau o slăbiciune.
Acest articol nu își propune să te convingă de nimic.
Este scris intenționat într-un limbaj simplu, fără termeni complicați, pentru a aduce puțină claritate și liniște într-un subiect care a devenit, paradoxal, tot mai greu de digerat.
Trauma nu este evenimentul, ci impactul lui asupra ta
Pe scurt: trauma este răspunsul sistemului nervos la o experiență copleșitoare, atunci când nu ne-am simțit în siguranță sau susținuți.
Când vorbim despre traumă, primul lucru important de înțeles este acesta:
trauma nu este ceea ce s-a întâmplat, ci felul în care corpul și sistemul nervos au trăit acea experiență.
Două persoane pot trece prin aceeași situație și să o proceseze complet diferit.
Una poate merge mai departe fără urme vizibile, iar cealaltă poate rămâne cu un sentiment persistent de nesiguranță, tensiune sau teamă.
Diferența nu ține de „forță” sau „slăbiciune”, ci de resursele interne disponibile în acel moment:
sprijin, siguranță, capacitatea de a simți că nu ești singur/ă.
Siguranța – cheia pe care corpul o caută mereu
Un concept esențial în înțelegerea traumei este siguranța.
Conform cercetărilor neurofiziologului Stephen Porges, creatorul teoriei polivagale, sistemul nostru nervos este orientat, înainte de orice, către o singură întrebare fundamentală:
Sunt în siguranță sau nu?
Corpul nostru evaluează constant mediul, relațiile și propriile senzații interne.
Când percepe siguranță, permite:
- relaxarea;
- digestia;
- conectarea;
- claritatea mentală.
Când siguranța lipsește, chiar și subtil, corpul intră automat în mod de supraviețuire:
- luptă;
- fugă;
- blocaj.
Aceasta nu este o alegere conștientă și nu are nimic „spiritual” sau mistic în sensul superficial. Este biologie pură, demonstrată științific.
De aceea, trauma nu este doar o amintire dureroasă, ci o stare a sistemului nervos care a învățat să fie în alertă.
Nu toate traumele sunt „mari” — dar toate contează
Trauma nu apare doar în urma evenimentelor dramatice și evidente.
Există și experiențe mai subtile, dar repetitive, care pot avea un impact profund:
- a fi ignorat sau invalidat constant;
- a ți se spune că „nu e mare lucru”;
- a nu avea voie să simți furie, tristețe sau frică;
- a trăi într-un mediu imprevizibil;
- a fi nevoit să te adaptezi mereu pentru a fi acceptat.
Aceste experiențe pot învăța corpul că lumea nu este un loc sigur — chiar dacă, rațional, știm că „nu a fost chiar atât de rău”.
Cum se manifestă trauma în viața de zi cu zi
Pentru că trauma este stocată în corp și sistemul nervos, ea se poate manifesta prin:
- anxietate fără un motiv aparent;
- oboseală cronică;
- dificultăți în relații;
- hipervigilență sau nevoia de control;
- probleme digestive;
- tensiuni musculare;
- senzația persistentă că „ceva nu e în regulă cu mine”.
Aceste reacții nu sunt defecte. Sunt strategii de supraviețuire ale unui corp care a învățat să se protejeze.
Trauma nu te definește
Un adevăr esențial este acesta:
trauma nu spune cine ești, ci ce ai trăit.
Sistemul tău nervos a făcut tot ce a putut pentru a te menține în viață și în funcțiune.
Vindecarea nu înseamnă să „scormonești” durerea sau să retrăiești trecutul, ci să creezi, pas cu pas, mai multă siguranță în prezent.
Iar primul pas este recunoașterea.
Fără grabă. Fără judecată. Cu multă blândețe.
Rușinea care ne face să tăcem — și speranța de a ne simți văzuți
Pentru multe persoane, cel mai greu lucru nu este trauma în sine, ci rușinea care o înconjoară.
Rușinea de a recunoaște că ceva a durut.
Rușinea de a spune „nu a fost bine pentru mine”, mai ales atunci când, din exterior, „nu pare să fi fost atât de grav”.
Într-un context în care se vorbește tot mai mult despre traumă — uneori superficial, alteori critic — mulți oameni aleg să se închidă.
Să minimalizeze ce au trăit.
Să se convingă că „ar trebui să fie mai puternici”, că „alții au pățit lucruri mai rele”, că nu e cazul să se plângă.
Dar rușinea nu vindecă.
Ea doar ne îndepărtează de noi înșine.
Dacă ai citit acest articol și te-ai regăsit în el, sper ca aceste rânduri să îți fi oferit măcar un strop de validare.
Să îți amintească faptul că reacțiile tale au avut un sens.
Că ceea ce ai simțit nu a fost o slăbiciune, ci un răspuns firesc al unui corp care a încercat să se protejeze.
Acest spațiu — și acest site — își propune să fie unul în care nu trebuie să demonstrezi nimic.
Unde nu e nevoie să dramatizezi, dar nici să minimalizezi.
Un loc în care experiențele tale sunt privite cu respect, blândețe și înțelegere.
Vindecarea începe adesea exact aici:
în momentul în care rușinea face un pas în spate și apare permisiunea de a spune, fie și în șoaptă:
„A contat. Și merit să fiu ascultat/ă.”
